Institutii de decizie

Parlamentul European este institutia cu cea mai spectaculoasa evolutie din istoria Uniunii Europene. Initial, ca Adunare Comuna a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului creata în 1952, numara doar 78 de membri, desemnati în general de guverne, si avea rolul de a supraveghea activitatea Înaltei Autoritati. Aceasta responsabilitate era însa limitata de instrumentele de decizie de care dispunea, cel mai important fiind posibilitatea de a demite Înalta Autoritate cu doua treimi din voturi. Transformarea în Adunare Parlamentara Europeana (termen ce a desemnat între 1958 si 1962 institutia parlamentara ce deservea toate cele trei Comunitati) nu a schimbat situatia, însa Tratatele de la Roma, prin care era reglementat si statutul acestui organism, prevedea ca membrii sa fie alesi în mod direct de catre populatia statelor membre si ca responsabilitatea sa în procesul decizional sa creasca. Acest lucru s-a întâmplat aproape treizeci de ani mai târziu! Astfel, Parlamentul European, ce poarta acest nume din 1962 (în mod oficial însa de-abia din 1986), a fost ales pentru prima data prin vot popular în 1979, iar în 1986, prin Actul Unic European, i-au fost conferite si atributiuni crescute în procesul de adoptare a actelor comunitare. Ulterior, prinTratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam si Tratatul de la Nisa, competenteleParlamentului în procesul legislativ au fost extinse, astfel ca în prezent poate adopta acte alaturi de Consiliu, în special prin procedura de codecizie. Între timp, prin revizuirile tratatelor în vederea includerii de noi dispozitii bugetare (în 1970 si 1975), Parlamentul a dobândit si responsabilitati sporite în acest domeniu, având dreptul de a respinge bugetul (ceea ce a si facut în 1979 si 1984), precum si de a-l amenda. Apoi, cu fiecare extindere a UE, numarul parlamentarilor europeni a crescut, ajungând în prezent la 785. PE este si un organism de control democratic, el monitorizând activitatea tuturor institutiilor, în special a Comisiei Europene. Astfel, Parlamentul aproba Presedintele Comisiei si Colegiul de Comisari, poate înainta o motiune de cenzura cu scopul de a demite întreaga Comisie, examineaza rapoartele acesteia si o poate interpela în diferite chestiuni. În schimb, membrii Comisiei iau parte la sedintele în plen ale Parlamentului si la întrunirile comitetelor parlamentare. De asemenea, Parlamentul monitorizeaza activitatea Consiliului. Presedintele Consiliului participa la sedinte în plen si ia parte la dezbaterile importante, între cele doua institutii existând o colaborare destul de strânsa, inclusiv cu privire la problemele de politica externa si de securitate europene, politica de azil si de imigrare, combaterea abuzului de droguri, a fraudei si a infractionalitatii la nivel international. În deschiderea fiecarui Consiliu European, Presedintele Parlamentului este invitat sa prezinte opiniile institutiei referitoare la temele de interes de pe agenda de lucru a reuniunii. Totodata, Parlamentul examineaza petitiile cetatenilor si stabileste comisii temporare de ancheta. În ceea ce priveste activitatea parlamentara, aceasta are loc în doua etape – pregatirea pentru sedinta în plen si sesiunea în plen. La aceste sedinte, Parlamentul examineaza propunerile legislative si voteaza amendamente înainte de a se ajunge la o decizie finala asupra actului legislativ. Sedintele în plen sunt în general sustinute la Strasbourg (o saptamâna pe luna) si uneori la Bruxelles (doua zile), desi doua treimi din personalul administrativ si secretariatul general se afla în Luxemburg si doar o treime în Bruxelles, sediul oficial fiind totusi Strasbourg, pentru a marca reconcilierea dintre Franta si Germania. O alta particularitate a PE este compozitia sa. Spre deosebire de parlamentele nationale, membrii acestuia nu reprezinta în mod egal statele, ci fiecare stat beneficiaza de un numar diferit de reprezentanti. Parlamentul este condus de un Presedinte care are rolul de a îi coordona toate activitatile si de a îl reprezenta pe plan extern. Acesta este asistat de 14 vicepresedinti, cinci chestori si un birou responsabil pentru bugetul Parlamentului si pentru alte chestiuni administrative si organizationale. Presedintele, împreuna cu presedintii gruparilor parlamentare, formeaza asa-numita Conferinta a Presedintilor, principala structura responsabila pentru organizarea politica, inclusiv pentru stabilirea dimensiunii consiliilor specializate care dezbat chestiuni similare cu cele de pe agenda Consiliului Uniunii Europene si Comisiei Europene. Aceste comisii sunt conduse de presedinti care formeaza Conferinta Presedintilor de Comisii, organism consultativ pentru Conferinta Presedintilor. În afara comisiilor specializate mai exista comisii temporare pentru rezolvarea anumitor chestiuni, comisii de ancheta, comisii parlamentare mixte ce întretin relatii cu parlamentele statelor candidate si delegatii interparlamentare, responsabile pentru relatiile cu parlamentelor altor state din afara Uniunii.

Consiliul European. La 15 ani de la înfiintarea CEE avusesera loc doar sase reuniuni ale sefilor de stat si de guvern ale statelor membre, dintre care una pentru a marca zece ani de la semnareaTratatului de la Roma si una pentru a discuta o posibila reactie comuna la problema crizei petrolului (1973), întâlnire care nu s-a soldat cu vreun rezultat semnificativ. Realizarea uniunii vamale, aderarea unor noi state si consolidarea procesului de integrare faceau însa necesare astfel de întâlniri, asa încât, la initiativa presedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, în decembrie 1974, la Paris, este decisa organizarea unor reuniuni periodice în acest format, primul astfel de summit, numit Consiliu European, având loc câteva luni mai târziu la Dublin. Motivele invocate atunci pentru crearea acestui forum decizional si de dialog la nivel înalt au fost în primul rând blocajul institutional la care se ajunsese din cauza Compromisului de la Luxemburg (1965) si faptul ca ministrii de externe nu mai reuseau sa coordoneze singuri lucrarile Consiliului de Ministri, mai ales ca din 1970 aveau si atributii în domeniul Cooperarii Politice Europene, o structura de armonizare incipienta a politicilor externe ale statelor membre, paralela însa cu institutiile comunitare. Totusi, existenta Consiliului European ramâne pâna în prezent problematica, referintele la aceasta institutie în tratatele UE fiind destul de vagi si iesind din sfera sistemului constitutional al separarii puterilor în cadrul Uniunii. În ciuda acestor chestiuni juridico-institutionale, Consiliile Europene reprezinta principalul instrument de formulare a principiilor, directiilor si strategiilor de integrare ale Uniunii. Pe lânga aceasta functie, Consiliile îndeplinesc si rolul de for decizional ultim în cadrul UE si ofera acesteia vizibilitate pe plan extern. În plus, în cadrul acestor reuniuni sunt negociate modificari ale tratatelor si sunt semnate si ratificate solemn acte importante. Fiecare Consiliu European este format din sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, presedintele Comisiei Europene si Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene, asistati de ministrii de externe si un membru al Comisiei. Uneori, când sunt decise chestiuni legate de Uniunea Economica si Monetara, participa si ministrii de finante ai statelor membre, acestia putând chiar înlocui ministrii de externe. Atunci când ministrii de externe nu pot participa, locul lor este luat de un secretar de stat si, în cazuri rare, de reprezentantii permanenti ai statelor pe lânga UE. de asemenea, la lucrari mai participa personal tehnic, însa accesul altor persoane sau al publicului la negocieri nu este permis. În cazuri exceptionale, doi delegati pentru fiecare stat membru pot avea acces în sala, însa nu pot participa la discutii, ci doar pot aduce materiale sau transmite mesaje. La sfârsitul reuniunilor sunt facute publice concluziile întâlnirilor, cu exceptia cazurilor în care acestea nu sunt informale. De obicei, întâlnirile informale sunt organizate pentru a permite schimbul confidential de idei în vederea demararii unor procese complexe, de pilda revizuiri de tratate sau directii politice importante. În afara acestora, mai pot exista reuniuni tematice, dedicate anumitor domenii. Dezbaterile în cadrul oricarui tip de Consilii Europene sunt conduse de seful de stat sau de guvern al statului care detine Presedintia Consiliului Uniunii. Acesta actioneaza ca primul inter pares, având însa si responsabilitatea de a trasa liniile politice directoare ale reuniunii, dupa ce a luat act de pozitiile statelor membre, inclusiv în cadrul vizitelor pe care le-a facut împreuna cu Secretarul General în capitalele europene, pe parcursul celor sase luni de mandat.

Consiliul Uniunii Europene. Înfiintarea unui organism supranational care sa gestioneze independent anumite sectoare economice, precum cele ale productiei de carbune si otel ale maimultor state era o initiativa novatoare, însa dificil de acceptat de guverne. Totusi, reprezentantii a sase state semnau, în 1951, Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, prin care era creata o structura supranationala (Înalta Autoritate) ce avea tocmai acest rol. Faptul, oarecum extraordinar, atât la vremea aceea, cât si privit retrospectiv, este frecvent invocat drept punct de pornire al supranationalismului transpus în practica. Privita în contextul institutional al Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) si în mod comparativ cu proiectul imaginat initial de Jean Monnet, componenta supranationala a procesului este însa mult mai scazuta decât sugereaza traditia. Dincolo de reprezentarea nationala în cadrul Înaltei Autoritati si de numirea de catre guvernele statelor membre a reprezentantilor în Adunarea Comuna, exista o institutie – esentiala în procesul decizional – care respecta logica interguvernamentala, diminuând astfel caracterul supranational al CECO. Aceasta institutie era Consiliul Special de Ministri, responsabil, din partea statelor membre, cu monitorizarea activitatii Înaltei Autoritati. Atributiile sale nu erau însa atât de importante în acest sens cum aveau sa fie cele ale Consiliilor de Ministri ale celor doua organizatii create în 1958 prin Tratatele de la Roma – CEE si Euratom. Când cele trei Consilii de Ministri au fuzionat în 1967 pentru a deveni Consiliul de Ministri al Comunitatilor Europene, competentele noii structuri au fost consolidate, astfel încât componenta interguvernamentala a Comunitatilor a devenit tot mai evidenta. Situatia nu s-a schimbat nici dupa 1993, când, odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, aceasta institutie va fi redenumita Consiliul Uniunii Europene, ea ramânând principalul organism decizional al UE pentru activitatea obisnuita a organizatiei. Printre atributiile sale se numara adoptarea legislatiei comunitare, coordonarea politicii economice a statelor membre, încheierea de acorduri internationale între UE si unul sau mai multe state ori organizatii internationale, aprobarea bugetului UE, adoptarea deciziilor cu privire la Politica Externa si de Securitate Comuna, coordonarea activitatilor statelor membre si cooperarea între instantele judiciare si fortele nationale de politie. Trebuie remarcat însa faptul ca, în ciuda numelui, aceasta structura nu reprezinta o simpla reuniune a ministrilor statelor membre. De fapt, exista trei dimensiuni diferite de organizare ce definesc institutia. În primul rând, reuniunile ministrilor au loc în functie de anumite domenii. Astfel, exista un Consiliu al Ministrilor de Externe, Consiliul Ministrilor Agriculturii, Consiliul Ministrilor Economiei si Finantelor, fiecare stat fiind reprezentat de catre ministrul de resort si un numar de voturi diferit pentru fiecare stat membru, în functie de dimensiunea teritoriala si a populatiei. Exista, de asemenea, o ierarhie a Consiliilor, functie de importanta lor acestea reunindu-se lunar sau de doua pâna la patru ori pe an. Sedintele formale au loc în general la Bruxelles, însa datorita unui acord încheiat cu guvernul luxemburghez, întâlnirile din aprilie, iunie si octombrie au loc în Luxemburg. În afara acestora, mai pot exista reuniuni informale ce au loc, de regula, în statul care detine Presedintia Consiliului. Aceasta functie este conferita prin rotatie fiecarui stat membru pentru sase luni, perioada în care se încearca de obicei obtinerea unor rezultate spectaculoase în diferite domenii, în functie de prioritatile agendei fiecarui guvern. Transferarea de doua ori pe an a acestei functii în custodia altui stat a facut necesara existenta unui Secretariat General cu atributii complexe care sa gestioneze activitatea institutiei si sa permita o oarecare eficienta a lucrarilor. Al doilea nivel de organizare a Consiliului este Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER). Format din diplomati si functionari de rang înalt ai statelor membre, COREPER are rolul de a demara si întreprinde o mare parte din negocierile dintre state, actionând ca atenuator al posibilelor tensiuni diplomatice care pot aparea între acestea. La rândul sau, COREPER este alcatuit din doua structuri: cea a reprezentantilor permanenti si cea a reprezentantilor permanenti adjuncti. În fine, al treilea nivel de activitate a Consiliului îl reprezinta diversele grupuri de lucru, organizate în functie de domenii.

Comisia Europeana. Comisia Comunitatilor Europene (cunoscuta în special sub numele de Comisia Europeana) a aparut în 1967, când executivele celor trei Comunitati – CECO, CEE si Euratom – au fuzionat. În prezent, Comisia este în primul rând institutia responsabila pentru formularea propunerilor legislative. Acestea trebuie sa aiba baza legala în tratate sau amendamente ale tratatelor si sunt trimise Consiliului si Parlamentului spre adoptare. Dreptul de initiativa legislativa îi apartine aproape exclusiv Comisiei, desi atât Consiliul cât si Parlamentul îi pot solicita acesteia propuneri în anumite domenii. Comisia are însa si alte atributii: asigura aplicarea tratatelor în acord cu legislatia europeana, propune planul de buget Consiliului si Parlamentului si tot ea îl implementeaza dupa aprobare, reprezinta Uniunea pe scena internationala, inclusiv în negocierile comerciale, are un rol important în procesul de largire a Uniunii, si nu în ultimul rând are atributii executive, implementând si administrând toate deciziile adoptate de Consiliu. Comisia dispune de un amplu sistem de comitete ce are în principal rolul de a discuta impactul adoptarii deciziilor la nivel national. Pe lânga personalul tehnic si administrativ, Comisia este compusa si dintr-un Colegiu de Comisari alcatuit în prezent din 27 de membri – un Presedinte, sase vicepresedinti si 20 comisari, Presedintele fiind investit în functie de Consiliu si aprobat de majoritatea Parlamentului pentru un mandat de cinci ani. Presedintele este cel care alege Colegiul din liste ce includ câte trei candidati din partea fiecarui stat, apoi Parlamentul voteaza întregul Colegiu. Comisia mai este compusa din Directorate Generale, structuri similare ministerelor din cadrul guvernelor nationale, domeniile pe care le acopera acestea fiind: agricultura, dezvoltare rurala, concurenta, economie, finante, buget, educatie, cultura, piata muncii, probleme sociale, oportunitati egale, industrie, mediu, politica în domeniul pescuitului, sanatate si protectia consumatorului, mass-media, societatea informationala, piata comuna, servicii, politica regionala, transport, energie, comert, dezvoltare, extinderea Uniunii s.a.

Autoritati de control legislativ si administrativ

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene – asigura respectarea dreptului comunitar atât în interpretarea, cât si în aplicarea tratatelor constitutive ale Comunitatilor Europene, respectarea hotarârilor luate de catre institutiile comunitare competente si rezolva pe cale juridica conflictele politice dintre institutiile Uniunii Europene.

Tribunalul de Prima Instanta al Comunitatilor Europene – asigura respectarea normelor comunitare în domeniile agriculturii, subventiilor acordate de state, concurentei, politicii comerciale, politicii regionale, politicii sociale, dreptului institutional si transportului. La acest Tribunal pot fi introduse actiuni împotriva institutiilor comunitare, acestea referindu-se în general la inactivitatea institutiilor Uniunii, ilegalitatea actiunilor lor, adoptarea unor acte discriminatorii sau care contravin dreptului comunitar si la conflicte privind contracte de drept public sau privat în care sunt implicate institutiile comunitare.

Tribunalul Functiei Publice a Uniunii Europene – judeca disputele dintre Uniunea Europeana si functionarii sai publici.   

Curtea de Conturi a Comunitatilor Europene – examineaza legalitatea, corectitudinea si managementul cheltuielilor si încasarilor UE (excluzând controlul gestiunii financiare a operatiunilor) si asista Consiliul si Parlamentul în domeniul bugetar si exercita un control permanent al veniturilor si cheltuielilor tuturor institutiilor comunitare.   

Mediatorul European – primeste si investigheaza plângerile cetatenilor europeni cu privire la eventualele încalcari ale legii comise de catre institutiile si organismele Uniunii.  

Responsabilul European pentru Protectia Datelor – organism responsabil pentru coordonarea sistemului Eurodac, mecanism de identificare, prin compararea de amprente digitale, a refugiatilor care solicita azil sau a persoanelor care au trecut ilegal frontiera externa a UE. Responsabilul trebuie sa se asigure ca procesul de colectarea a datelor (inclusiv prelevarea de amprente) a fost legal si corect din punctul de vedere al respectarii drepturilor fundamentale si rezolva cererile si plângerile oricarei persoane care considera ca datele cu caracter personal care o privesc (adresa, numar de telefon, date medicale, venit) colectate, prelucrate sau utilizate de vreuna din institutiile UE sunt eronate sau au fost dobândite în mod ilegal.

Organisme si instrumente financiare

Banca Centrala Europeana – mentine stabilitatea preturilor, obiectiv pe care îl realizeaza împreuna cu bancile centrale ale statelor membre, cu care si formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale ale carui atributii sunt definirea si implementarea politicii monetare a Comunitatii, desfasurarea operatiunilor de schimb, pastrarea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre si promovarea bunei functionari a sistemelor de plati.   

Banca Europeana de Investitii – finanteaza investitiile majore ale statelor membre în diferite domenii, acorda credite cu dobânzi mici atât institutiilor publice, cât si celor private, cu conditia ca investitiile sa fie compatibile cu politicile comunitare în domeniile de interes ale Uniunii – cresterea competitivitatii în industrie, promovarea procesului de integrare economica, modernizarea retelelor europene de transport si protejarea mediului înconjurator.  

Fondul European de Investitii – nu finanteaza direct investitorii, ci intervine pe piata cu fonduri proprii, ale Bancii Europene de Investitii sau ale UE, prin intermediul capitalului de risc si prin instrumente de garantare acordate institutiilor financiare ce ofera credite IMM-urilor.

Organisme consultative

Comitetul Economic si Social European – prezinta opiniile sale cu privire la problemele de interes european în domeniul economic si social Consiliului, Comisiei si Parlamentului în domeniile politicii agricole, regionale, sociale, transporturilor si de mediu, precum si în privinta liberei circulatii a muncitorilor.   

Comitetul Regiunilor Uniunii Europene – sprijina procesul decizional din cadrul Uniunii prin opinii cu privire la problemele ce pot afecta cetatenii europeni la nivel local sau regional.

Organisme interinstitutionale

Oficiul European pentru Selectia Personalului – organizeaza examene pentru angajarea personalului calificat în institutiile Uniunii Europene, în special în Parlament, Consiliu, Comisie, Curtea de Conturi, Mediatorul European, Curtea de Justitie, Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor.

Oficiul pentru Publicatii Oficiale ale Comunitatilor Europene – produce si distribuie toate tipurile de publicatii ale Uniunii si institutiilor sale.

 

Alte institutii

  • Agentia Europeana a Mediului
  • Agentia Europeana pentru Evaluarea Medicamentelor
  • Agentia Europeana pentru Gestionarea Cooperarii Operationale la Frontierele Externe
  • Agentia Europeana pentru Reconstructie
  • Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate în Munca
  • Agentia Europeana pentru Securitatea Retelelor si a Informatiei
  • Agentia Europeana pentru Siguranta Aeriana
  • Agentia Europeana pentru Siguranta Maritima
  • Agentia Feroviara Europeana
  • Agentia de Monitorizare a Sistemului European de Navigare Globala prin Satelit
  • Autoritatea Europeana pentru Securitate Alimentara
  • Centrul de Traduceri pentru institutiile Uniunii Europene
  • Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei
  • Centrul European pentru Dezvoltarea Formarii Profesionale
  • Centrul European pentru Prevenirea si Controlul Epidemiilor
  • Fundatia Europeana pentru Formare Profesionala
  • Fundatia Europeana pentru Îmbunatatirea Conditiilor de Viata si Munca
  • Observatorul European pentru Droguri si Toxicomanie
  • Oficiul de Varietati Vegetale
  • Oficiul pentru Armonizare în Piata Interna